atât de departe, atât de târziu...
Te simt prin cerneluri, te-adun în cuvinte,
pe viață te scriu și pe moarte te scriu.
Dar nu îți mai sunt dimineața cu rouă,
din timpul tău alb prea curând m-ai pierdut,
neliniștea ochilor tăi mă alungă,
pe drumul spre mâine e numai trecut.
C-un surâs chinuit ți-am apus în privire
și mâna-ți respiră, azi, un trup mai curat.
Un nord fără vară și-un sud prins în ierburi
se-adună, se scad într-un joc blestemat.
Ce-aproape ți-e raiul, mi-e iadul aproape,
o străină busolă ne aruncă-n hazard,
vei trece prin viscol spre-o altă iubire,
în lacrima toamnei voi rămâne să cad.
Dar ai dezlegare de toate-ntâmplate:
de flăcări, de spaima de-a arde în doi...
Și câtă sclipire-ți ghicisem în palmă,
și cum n-am văzut ningerea dintre noi.
Atât de aproape... ai rouă pe umeri,
devreme odată, acum prea târziu
și-atât de departe- un drum de cuvinte
pe care le scriu și le șterg. Și le scriu!
Atat de departe…aproape uitare…
RăspundețiȘtergeremi-e mana bolnava si nu pot sa-ti scriu,
o inima sparta in cioburi de sare
se zbate amarnic…si totu-i pustiu.
Si nu imi mai esti dimineata, sau soare,
o umbra cumplita ca ultimul vis
se-ntinde in mine amarnic si doare
cand iar, primavara, mor flori de cais.
Privirea mi-e arsa, apusul din mine
mai lung decat viata imi pare acum,
prin ierburi haotic un val de suspine
zadarnic mai cata scapare si-un drum.
Hai vino degraba, imi esti prea departe,
grabeste spre cerul albastru din noi,
imparte si iadul si raiul imparte
da-mi mana si-nvata iar mersul in doi.
Nu-mi da dezlegare, eterna-nchisoare
zideste-mi cu truda cuvantului stins,
ma fa prizonier intr-o alba ninsoare,
dar minte-ma tandru ca-n mine n-a nins.
Atat de aproape…am fost vreodata
de trecerea lumii spre vestede zari?
Nu-mi scrie cuvinte, o vorba uitata
trimite-mi pe valul eternelor mari !
Gand bun