Închipuire

Dintr-un clopot de stea, printr-un clinchet de dor,
se întorc, azi, părinții pe la casele lor,
să deschidă iar poarta prinsă-n lacătul greu,
iar alături de ei va păși Dumnezeu.
Și va ninge curat peste casa bătrână,
vor intra în odăi luminoși, mână-n mână
și în soba-nvechită vor aprinde un foc,
așteptându-și copiii - cel mai mare noroc.
În ferestre vor pune, ca pe vremuri, gutui,
iar pe prispa crăpată, astăzi a nimănui,
se vor strânge  grăbiți, mieunând a mirare,
toți motanii plecați prin vecini, de-ntristare.
Numai Nae, uitat intr-un colț de grădină,
cât de mult și-ar dori, n-are cum să mai să vină...

Împrejur e tăcere, au rămas prea puțini
și-au crescut pân' la cer numai garduri de spini.
Timpu-i gheață și plumb, așteptarea-i prea grea,
lăcrimând s-or întoarce într-un clopot de stea.

Mîna mea dreaptă e de-acum bolnavă
și n-o să te mai poată mîngîia,
dar tot te voi iubi, cu mîna stîngă-
tăcut și disperat, iubirea mea!

Dacă va fi și stînga să mă doară,
mă voi gîndi la ce mi-a mai rămas
și te voi dezmierda atunci cu gura,,
cu toată vina strecurată-n glas.

Și de-și va pierde gura-nflăcărarea,
te voi iubi cu ochii spre sfîrșit,
vor fi ei mîna, gura care strigă
că-i prea puțin atît cît te-am iubit.

Iar ochii cînd vor fi fără culoare,
te voi iubi adînc cu inima...
Plecînd spre anotimpuri fără nume,
te voi iubi cu amintirea mea.

Te voi iubi cu ce îmi va rămâne,
înnebunind de dor, tăcînd, țipînd,
doar să mă-nduri alături în iubire,
căci fără tine eu nimic nu sînt! 

1984

Fără final

Azi, gândul meu se-nchide peste tine
și te-nvelește-n taina lui amară,
flămând să te mai țină înc-o vară.
Ca-ntr-un prăpăd eu te zidesc în mine!

Tu îmi ești rană  fără vindecare
și depărtarea este în zadar,
tristețea trage între noi hotar
și ne arată calea spre uitare.

A fost frumos, a fost dumnezeire
ne-a luminat tăcerea din cuvinte,
cer și  pământ știau să ne alinte
și pentr-o clipă ne-am numit ,,iubire,,!

De-ai să te pierzi în întâmplări mărunte
și raiul tău va-ncepe să te doară,
în gândul meu, senin ca-ntâia oară,
vei fi, dând viață paginilor ude!

Te-aș întreba, măicuța mea, ce faci?
Mai pregătești, în ceruri, cozonaci
Cum fac și eu, de-o vreme, pe pământ?
Dar n-am să aflu dacă-ți plac, nicicând...

Au și ai mei miros, arome fine,
Dar i-aș schimba cu cei făcuți de tine.
Aveau ceva ce nimeni n-o să știe-
Gust de iubire și copilărie.

Nu vreau să te mai supăr cu-ntrebări,
Poate ai obosit și-aștepți în zori
Să iei Lumină Sfântă, de-Înviere,
Să-ți fie pentru toate mângâiere...

Măicuța mea, eu știu acum că faci
Cei mai  gustoși, din ceruri, cozonaci!

duse candori

Ar mai putea să treacă,-ar mai putea,
prin cerul tău prea gol zăpada mea
timidă, tremurândă, -nspăimântată,
așa precum trecea și altădată,

când albul ne-nceput isca lumină
și ne-aprindea tristețile la cină,
când ochii mari de dor și de mirare
din orice fulg de nea făceau o floare?

Ar mai putea ninsoarea mea s-aducă
iubirii tale candela de rugă,
ca printr-o simplă, nouă întâmplare,
să umple cerul stelele de  mare?

Din lumea mea încremenită-n frig
cu care mângâiere să te-ating
să reînceapă lumea cu noi doi,
norocul cu trifoiu-n patru foi ?


Zăpada mea zadarnic dă ocol
cerului tău străin și mult prea gol!

cât vara unei nopți te ține-n gene
cât somn nu ai și nici de ce te teme
hai suflete cu ochii plânși în rai
dezleagă-ți apele în care stai

coboară-n clipa mirosind a pâine
gonește-mi liniștea de azi în mâine
hai chinul meu păzit de curcubeu
mai lasă-mă o toamnă să fiu eu

din tine aș fugi mai mult în tine
în necuprinsa spaimă ce te ține

hai ploaie strecurată-n flori și-n frunze
cu sângeriu amar lipit pe buze


de mine să te scape desfrunzirea
ca de-un păcat ce n-a gustat iubirea
hai suflete ce-mi arzi și-mi curgi prin viață
cât  vara nopții trece-n dimineață


dezmiardă chipul care-n tine țipă
de dor de moarte-n fiecare clipă

apropiere depărtată

Atât de aproape... sunt cioburi, ai grijă,
atât de departe, atât de târziu...
Te simt prin cerneluri, te-adun în cuvinte,
pe viață te scriu și pe moarte te scriu.

Dar nu îți mai sunt dimineața cu rouă,
din timpul tău alb prea curând m-ai pierdut,
neliniștea ochilor tăi mă alungă,
pe drumul spre mâine e numai trecut.

C-un surâs chinuit ți-am apus în privire
și mâna-ți respiră, azi, un trup mai curat.
Un nord fără vară și-un sud prins în ierburi
se-adună, se scad într-un joc blestemat.

Ce-aproape ți-e raiul, mi-e iadul aproape,
o străină busolă ne aruncă-n hazard,
vei trece prin viscol spre-o altă iubire,
în lacrima toamnei voi rămâne să cad.

Dar ai dezlegare de toate-ntâmplate:
de flăcări, de spaima de-a arde în doi...
Și câtă sclipire-ți ghicisem în palmă,
și cum n-am văzut ningerea dintre noi.

Atât de aproape... ai rouă pe umeri,
devreme odată, acum prea târziu
și-atât de departe- un drum de cuvinte
pe care le scriu și le șterg. Și le scriu!