Simți și tu aceeași iarbă care crește
dinspre înserare către dimineață?
Firul ei fierbinte, crud ne împânzește
și ni se așterne tresărind pe față.

Vezi cum mâna dreaptă mângâie-n neștire
verdea-mbrăcăminte  caldă și sfioasă?
Ne pătrund în suflet fire de iubire,
ni se face teamă, de n-ar fi vreo coasă!

Uite, ochii noștri înfloriră iară
ca în dimineața când eram copii
dar acum se-arată fluturi mari, de seară
și la veșnicie vreau să te îmbii!

Mai târziu, când noaptea se va vrea stăpână,
noi vom fi o iarbă fremătând sub pași,
ne-or călca pe trupuri alții mână-n mână,
chiar de-o să ne doară, te-aș ruga să-i lași!