amânare

mai râmâi dimineață născătoare de alb
în lumina ta blândă sufletul să-mi mai scald
sufletul meu crud, nevândut amiezii
neștiind spaima frunzei sau arsura zăpezii

n-am călcat de ajuns prin a ierbii răcoare
roua ei neatinsă, lăcrimată, mă doare
nu-i destulă culoare adunată în ochi
încă n-am deslușit freamătul scris în plopi

vezi și tu, nu-s de-ajuns greierii prinși în palmă
n-am sfârșit de-mpletit salbe crude de nalbă
și obrajii mei calzi sunt mânjiți de dulceață
nu e timpul să pleci, alba mea dimineață

ai putea să-mi mai dai nepăsare și râs
dar cum văd tu deja geamantanul ți-ai strâns
așadar e târziu, să rămâi n-are rost
și-ncotro ai să pleci cu copilul ce-am fost?